Justiţia de Tranziţie:
Limitele măsurilor dreptului penal faţă de crimele statului şi injustiţia sistemului

Dr. iur. Stefanie Ricarda Roos, M.A.L.D. (Tufts Univ.)
Director, Programul Rule of Law Program South East Europe –

Fundaţia Konrad-Adenauer, Bucureşti

Una dintre cele mai dificile întrebări la care trebuie să răspundă o ţară care se află în tranziţie de la un regim totalitar sau autoritar spre o democraţie având la bază statul de drept este ce atitudine va adopta societatea faţă de problema atrocităţilor şi nedreptăţilor fostului regim. În acest context se pune în special întrebarea dacă abuzul de putere practicat de guvernele anterioare şi reprezentanţii săi vor fi judecaţi. După douăzeci de ani de la căderea regimurilor comuniste şi socialiste din centrul şi estul Europei, încă nu exitsă un răspuns clar la această întrebare a justiţiei în tranziţie – şi, foarte probabil, că nici nu va exista vreodată. După reunificarea din 1989, opţiunea Germaniei către un răspuns prin recurgerea la justiţie în privinţa crimelor statului din fosta Germanie de est (în special în privinţa multelor execuţii de la graniţa Germania-Germania) reprezintă un astfel de exemplu de studiu de caz: Reacţiile faţă de acea variantă au fost extrem de controversate, criticile provenind atât din Germania de est, cât şi din cea de vest. Unul dintre argumentele cheie împotriva începerii urmăririi în justiţie avea la bază tocmai principiul statului de drept — ale cărui mecanisme ale justiţiei în tranziţie, în mod surprinzător, trebuie să le promoveze.

Programul Statul de Drept în sud-estul Europei derulat din Bucureşti de Fundaţia germană Konrad Adenauer se axează, inter alia, asupra justiţiei în tranziţie în ţările din sud-estul Europei. Activitatea programului în domeniul Statului de Drept se bazează pe credinţa că modul în care o ţară îşi abordează trecutul (inter alia prin mijloace ce ţin de urmărirea în justiţie şi acuzaţii) joacă un rol important în crearea culturii sale juridice. La rândul său, reprezintă o parte din ordinea culturală a unei întregi societăţi. Jutta Limbach, fost preşedinte al Curţii Constituţionale a Federaţiei Germane (Bundesverfassungsgericht), o descrie după cum urmează:

“Scopul procedurilor legale este acela de a clarifica dacă membrii unui guvern nu au capacitatea de a decide singuri ceea ce este bine şi ceea ce este rău, i.e. ceea ce este corect şi ceea ce este nedrept. Arbitraritatea autorităţilor statului ar putea primi susţinere dacă politicienii şi funcţionarii eliberaţi de orice responsabilitate legală faţă de nedreptăţile pe care le-ar putea provoca deciziile lor. Fiecare autoritate a statului are o activitate limitată prin câteva linii de demarcaţie, în special prin acele legi care sunt esenţiale pentru un trai în linişte şi demnitate al oamenilor, i.e. normele fundamentale ale legii şi moralei.”1

Fiecare ţară trebuie să-şi elaboreze propria-i cultură şi ordine juridică. Cultura şi ordinea juridică a unei ţări nu poate fi transferată de la o ţară la alta. Acelaşi adevăr este valabil şi în cazul mecanismelor de justiţie tranziţională pe care le adoptă o ţară şi care reprezintă un element esenţial în formarea unei culturi juridice aşa cum am descris-o mai sus. Chiar şi în aceste condiţii, ţările în tranziţie pot învăţa din experienţa altor ţări care au avut un trecut similar şi să facă uz de aceste experienţe. Începând cu momentul în care a fost fondat, în 2006, Programul Statul de Drept în Sud Estul Europei (RLP SEE) a susţinut şi încurajat dialogul şi împărtăşirea experienţelor la nivel transnaţional pe teme de legislaţie tranziţională atât între ţările din sud-estul Europei, cât şi între acestă regiune şi Germania. Unul dintre numeroasele proiecte derulate de RLP SEE în acest domeniu a fost Conferinţa Germano-Română asupra Dreptului Penal, organizat de Programul Rule of Law în cooperare cu Asociaţia Avocaţilor Germania-Romania, la Bucureşti (România) în martie 2007. În cadrul panelului intitulat “Atitudinea faţă de trecut prin mijloacele Dreptului Penal în Germania şi România,” cei doi experţi prezenţi au încercat să răspundă la întrebarea dificilă: ce rol ar putea juca dreptul penal în relaţia cu crimele statului şi injustiţia sistemului şi să descrie limitele dreptului penal, în special cele impuse de statul de drept.

Ca rezultat al acestei conferinţe, Programul Statul de Drept în Sud-estul Europei a editat de curând publicaţia “Rechtsstaat in Lectures – Lecture No. 4: Dreptul în Tranziţie – Experienţa Germană după 1989”, care este prelegerea revizuită prezentată de Markus Rau în cadrul panelului menţionat mai sus. Nu este sub nici un aspect o analiză exhaustivă a politicilor de drept penal aplicate de Germania, ci se referă la regimul communist al fostei Germanii de est după căderea Zidului Berlinului în 1989. Este, mai degrabă, o descriere şi o evaluare critică a justificărilor legale folosite de cele mai importante tribunale germane (Curtea Federală de justiţie şi Curtea Constituţională Federală) dar şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg pentru a-i face responsabili de crimele pe care le-au comis la graniţa din interiorul Germaniei. Abordarea legală aleasă de tribunalele mai sus menţionate includ o “abordare a legii naturale”, o “perspectivă teleologică” şi, respectiv, una a “statului de drept”. Toate cele trei tribunale au argumentat că, pe baza dreptului penal, condamnările soldaţilor de pe graniţă şi ale acelor politicieni care au condus regimul graniţelor nu a violat principiul fundamental al non-retroactivităţii în cadrul statului de drept al legii garantate de, inter alia, Constituţia Germaniei şi de Convenţia Europeană a Dreptului Omului. Articolul lui Markus Rau indică în mod direct spre dificultatea oricărei probleme de interpretare juridică sau filosofică – oricât de puternic sau bine fundamentat – atunci când vine vorba de a ne conforma la acest principiu fundamental al statului de drept, evaluează în mod critic slăbiciunile jurisprudenţei tribunalelor menţionate anterior şi face referire la nivelarea criticilor aduse celui din urmă.

Aplicarea dreptului penal (şi a limitărilor sale) ca reacţie la crimele de statului şi injustiţiilor sistemului reprezintă o provocare care se extinde mai departe de sistemele politice şi juridice germane din anii care au urmat reunificării. În schimb, ridică întrebări complexe din punct de vedere legal şi politic pentru orice societate care se confruntă cu un trecut marcat de crime şi de nedreptăţi ale sistemului şi care acum se află în tranziţie spre democraţie. Acest fapt este foarte bine ilustrat în publicaţia scrisă de Raluca Grosescu şi Raluca Ursachi, “Justiţia Penală de Tranziţie – De la Nürnberg la postcomunismul românesc” sponsorizată şi prezentată în cadrul programului The Rule of Law, împreună cu Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, în cadrul unei conferinţe a experţilor care a avut loc la Bucureşti, România, în data de 11 iunie 2009. În această publicaţie, care se referă la justiţia în tranziţie în România postcomunistă dintr-o perspectivă comparativă, autoarele analizează procesele intentate împotriva foştilor oficiali comunişti pentru crimele şi abuzurile comise în timpul regimului comunist în România şi încearcă să răspundă, inter alia, la următoarele întrebări: În ce măsură aceste procese au clarificat cine (individ sau instituţie) a fost responsabil pentru cazurile de represiune politică? În ce măsură au fost reabilitate victimele regimurilor comuniste care, spre exemplu, au fost pe nedrept condamnate şi incarcerate? Aceste procese au respectat statul de drept în societatea românească? Cartea explică constrângerile legale de care te izbeai în cazul urmăririi în justiţie a crimelor comise în timpul evenimentelor din 1989 şi dinainte. În toate exemplele de cazuri concrete se arată că în Codul Penal românesc ne confruntăm cu problematica aplicării retroactive a legii, cu dificultatea coroborării probelor şi stabilirea vinovăţiei, cu prezenţa unui statut al limitărilor şi cu lipsa unor prevederi legale stricte în privinţa crimelor împotriva umanităţii.

Autoarele arată că intensitatea eforturilor de a condamna pe criminalii regimului communist din România era direct dependentă de forţa politică respectivă aflată la putere după aşa numita Revoluţie din 1989. Acestea au ajuns la concluzia că un număr relativ mic de procese referitoare la crimele comise în timpul regimului communist, ca şi tipurile de crime care făceau obiectul proceselor au jucat un rol limitat în consacrarea unei justiţii în tranziţie. Condamnarea câtorva ofiţeri de poliţie, generali sau foşti miniştri (cu vârste care nu permiteau executarea pedepsei) pentru cazuri concrete de abuz (e.g. uciderea sau baterea prizonierilor) nu reuşeau să dezvăluie natura regimului comunist însuşi ca regim criminal. Potrivit autoarelor, au exsitat doar patru cazuri de condamnări pentru crime comise în timpul regimului communist. Toate celelalte procese aveau ca obiect evenimentele din 1989. Totuşi, în procesele anterioare se orientau mai mult asupra faptelor înseşi văzute ca evenimente izolate şi nu asupra contextului politic – regimul comunist abuziv. Majoritatea victimelor regimului comunist nu a fost niciodată reabilitată sau recunoscută în timpul proceselor din perioada de tranziţie. Doar în “Procesele Revoluţiei” care au avut loc la Timişoara şi Cluj unde victimele citate în process ca martori s-au primit compensaţii şi apoi s-au declarat satisfăcuţi de rezultat. În concluzie, autoarele descoperă că procesele criminalilor comunişti din România nu au reuşit să arate cu acurateţe sau să condamne în mod satisfăcător crimele regimului communist.

Ambele publicaţii aduc în discuţie arată că justiţia penală de tranziţie este doar o modalitate singulară, limitată de a face dreptate. Cu greu se poate răspunde, dacă există vreun răspuns, pe de-a-ntregul faţă de stricăciunile din plan economic, social, politic şi al drepturilor omunlui produse de un regim totalitarist sau autoritarist de lungă durată. Lipsurile justiţiei penale în tranziţie constau în faptul că aceasta nu poate garanta crearea unei societăţi corecte prin urmărirea penală în justiţie a unor cazuri separate de crimele statului şi nedreptăţile sistemului. Simpla urmărire în justiţie a crimelor, în ciuda rolului său simbolic şi catartic nu este suficientă prin ea însăşi pentru a produce o schimbare a atitudinilor individului şi a culturii politice. Numai gesturile simbolice, chiar dacă cu greu făcute publice (ceea ce nu este întotdeauna cazul) nu pot înlocui o voinţă politică adevărată de schimbare şi dezbatere publică care ar aduce după ele un proces indispensabil de învăţare. În plus, politica de justiţie în tranziţie, inclusiv politicile de drept penal, nu pot fi separate de contextul politic în care au intrat în vigoare. După cum am menţionat anterior, modul în care o ţară îşi rezolvă problema trecutului propriu – în special prin mijloace legale – ar putea, în combinaţie cu alţi factori, să joace un rol important în crearea culturii sale legale care la rândul său face parte din ordinea culturală a unei întregi societăţi. Şi asta se întâmplă de aşa natură în ciuda limitărilor dreptului penal la care am făcut referire mai sus. Totuşi, în acelaşi timp, cultura politică a unei ţări ia şi forma unei alegeri a politicilor de justiţie în tranziţie.

Aşadar, justiţia penală în tranziţie va purta întotdeauna marca contextului politic în care a apărut. Exemplul României, ca şi al celorlalte ţări în tranziţie, arată în mod clar că sistemel legale aplicate în perioadele de tranziţie conţin o componenetă socială. Acest fapt reprezintă un important semn de întrebare în dilema justiţiei (penale) în tranziţie: Este ordinea legală aplicabilă justiţiei naţionale sau transnaţionale în tranziţie? Şi dacă este valabilă cea de a doua variantă, atunci se presupune că aceasta se supune erorilor social-politice specifice unei anumite ţări. Dacă este cea din urmă, pot standardele internaţionale să mărească nivelul de aplicabilitate a justiţiei care a fost anterior interpetată politic?

Au trecut douăzeci de ani de când au căzut regimurile comuniste şi socialiste din România, alte ţări din Europa Centrală şi de Est şi Germania de Est. Douăzeci de ani par un timp îndelungat; este exact cât îi ia unui om să crească, să devină matur. În ciuda faptului că a trecut atâta timp de la căderea regimului comunist, nu este prea târziu să mai întâlnim dileme şi provocări în cazul ţărilor care au avut un trecut totalitar sau autoritar. Analiza mijloacele politicilor de justiţie tranziţională, dar şi modalitatea lor de implementare la nivel local şi rezultatele acestora, vor rămâne un demers profitabil până în clipa în care fiecare societate îşi va găsi echilibrul în moştenirea trecutului recent.

Cele două publicaţii reprezintă abordări valoroase care suscită interesul pentru dezbaterea unor noi subiecte, pentru a provoca atât societatea, cât şi factorii de decizie să-şi reevalueze poziţia în legătură cu trecutul communist şi mijloacele de restaurare a justiţiei.