Forumul Academic Roman
Home Despre noi Evenimente Proiecte editoriale Galerie Foto Parteneri Contact


Bucureştiul, recipient şi generator de peisaje destructurate şi destructurante

Cerasella Crăciun

Peisajul, termen folosit astăzi în înţeles holistic, ca punte de legătură între diferite domenii, devine una din preocuparile majore ale societăţii în care trăim. Pentru domeniul peisagistic, urban-arhitectural, cultural, istoric-antropologic, etnografic şi etnologic, dar şi geografic şi ecologic, al ştiinţelor mediului şi al ştiinţelor sociale, acesta este un termen fără de care nu se poate defini modernitatea preocupărilor contemporane în domeniul Peisajului în context european.

Desemnând o parte de teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani1, Peisajul se regăseşte practic la toate nivelurile vieţii urbane, de la macropeisaj, la mezzo sau micropeisaj, contribuind la formarea culturilor locale, fiind o componentă de bază a patrimoniului natural şi cultural, ducând la bunăstarea umană şi la consolidarea identităţii culturale locale.

Putem considera Bucureştiul ca un recipient dar şi generator de peisaje, de la cele antropice/construite, care domină imaginea oraşului, până la peisajele naturale, care din păcate încep să decadă şi să descrească din punct de vedere cantitativ şi calitativ, sau până la peisajele culturale, care îşi găsesc cu greu valoarea, recunoaşterea şi individualitatea.

În contextul unui oraş secvenţial, cu imagini fracţionate, uneori destructurate şi de cele mai multe ori destructurante, Bucureştiul însă este un recipient cu un farmec regăsit tocmai în diversitate şi fractură, ce poate fi recompus şi restructurat prin alăturare secvenţială de peisaje diferite în cadrul unei politici îndreptate către protecţia peisajului.

Peisajul trebuie să devină o caracteristică importantă a calităţii, în areale urbane sau rurale, în areale degradate sau în cele conservate, în spaţii recunoscute ca fiind pitoreşti, precum şi în peisaje considerate obişnuite în spaţiul cultural românesc dar speciale în alt context cultural, el putând deveni o resursă unică, favorabilă şi cu o importanţă vitală în metabolismul urban, generând nevoia de protecţie, management şi amenajare corespunzătoare.

Evoluţia tehnicilor de producţie (agricolă, silvică, industrială, minieră etc) precum şi politicile în materie de peisaj, amenajare a teritoriului, urbanism, transport, infrastructură, turism şi agrement, dar şi schimbările economice mondiale conduc la accelerarea şi transformarea peisajelor şi implicit a bunăstării sociale şi individuale, fiind necesară acut legiferarea, protecţia şi conservarea acestuia.

Bucureştiul suferă de lipsa protecţiei la nivelul spaţiilor verzi, elementelor de mediu şi sănătate a populaţiei, necesitând urgent operaţiuni de protecţie şi conservare a macropeisajelor situate atât în intravilan cât şi la limita acestuia, în zona metropolitană sau la nivel intermediar al mezzopeisajului, al insulei urbane, al frontului construit sau la limita permeabilă verde sau a altor elemente naturale valoroase (diagonala verde a lacurilor Colentinei, axul structurant al Râului Dâmboviţa) dar şi la nivel de micropeisaj, cu referire la peisajul cultural, imobil (monument, ansamblu, sit, arela) şi oral, interior-uman sau imaterial (practici, credinţe, cutume, obiceiuri, expresii, cunoştinţe, abilităţi, accesorii, artefacte, obiecte şi spaţii culturale asociate acestora).

Decupate în tablouri care pot şi trebuie să devină reperele sale, peisajele Bucureştiului trebuie să recompună un oraş în timp real, pe care ni-l dorim şi care poate să devină un element esenţial al bunăstării sociale şi individuale, protecţia, managementul şi amenajarea acestuia implicând drepturi şi responsabilităţi pentru fiecare actor urban, de la administraţie publică la institute de cercetare şi învăţământ superior până la ONG-uri şi opinia publică.

Imaginea peisagistică a oraşului, naturală şi antropică, trebuie să răspundă voinţei publice de a se bucura de o calitate crescută a peisajelor şi să joace un rol activ în transformarea lor, peisajul relevându-se într-un element esenţial al vieţii şi proceselor urbane.

Este necesar să se ţină seama de sursele legale existente la nivel internaţional în domeniul protecţiei şi managementului patrimoniului natural şi cultural, de amenajarea teritoriului, de autonomia locală şi cooperarea transfrontieră, Convenţia Europeană a Peisajului recunoscând că: diversitatea şi calitatea peisajelor europene constituie o resursă comună pentru protecţia, managementul şi amenajarea cărora este necesară cooperarea, fiind necesar să se instituie un instrument nou, consacrat în mod exclusiv protecţiei, managementului şi amenajării tuturor peisajelor europene.

Este nevoie de asumarea unei politici a peisajului, ca o expresie prin care autorităţile publice competente desemnează principii generale, strategii şi linii directoare care permit adoptarea de măsuri specifice care au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea peisajului; de definirea unui obiectiv de calitate peisajeră, care desemnează formularea de către autorităţile publice competente, pentru un anumit peisaj, a aspiraţiilor populaţiilor cu privire la caracteristicile peisajere ale cadrului lor de viaţă.
Protecţia peisajului cuprinde acţiunile de conservare şi menţinere a aspectelor semnificative sau caracteristice ale unui peisaj, justificate prin valoarea sa patrimonială derivată din configuraţia naturală şi/sau de intervenţia umană, în timp ce managementul peisajelor cuprinde acţiunile vizând, într-o perspectivă de dezvoltare durabilă, întreţinerea peisajului în scopul direcţionării şi armonizării transformărilor induse de evoluţiile sociale, economice şi de mediu, ajungându-se în final amenajarea peisajului, prin propuneri de acţiuni cu caracter de perspectivă ce au ca scop dezvoltarea, restaurarea sau chiar crearea de noi peisaje.

Impunerea unui program în domeniul cercetării peisajului capitalei, articulat şi interrelaţionat cu celelalte studii din domeniul urbanistic, ecologic, cultural, antropologic şi etnografic poate conduce către rezultate care sunt definitorii şi obligatorii în contextul sănătăţii organismului urban, dar şi al organismului uman.

Fără sprijinul administrativ şi legislativ precum şi al institutelor de cercetare şi învăţământ superior sau a celorlalţi actori urbani implicaţi în proces, peisajul Bucureştiului, suferă transformări şi se metamorfozează în secvenţe utopice, uneori cu repercursiuni fatale asupra mediului natural şi antropic şi implicit asupra omului, factorul timp presând, metamorfozând şi transformând peisaje, degradându-le cu o viteză de neegalat.

1 Vezi Convenţia Europeană a Peisajului (CEP) adoptată de Consiliul Europei la Florenţa în 20 octombrie 2000.